Povestea lui Martanda

 

Mandala 10 Hymn 72 Rigveda: Story of Martanda

” 1. Să proclamăm cu măiestrie melodioasă aceste generații ale zeilor,
Pentru ca ele să fie văzute când aceste imnuri vor fi cântate într-o epocă viitoare.

 2. Pe aceștia, Brahmaṇaspati i-a făurit cu suflare și topire, ca un fierar,
Realul (Existența, Sat) a apărut, într-o epocă anterioară a zeilor, din Ireal (Nonexistență / Asat).

 3. Existența, în cea mai timpurie epocă a zeilor, a răsărit din Nonexistență.
Apoi s-au născut regiunile (Direcțiile/ Āśāḥ) una dupa alta.
Apoi, din acestea au provenit Lumile Superioare (Uttānapadaḥ) [inconjuratoare].

4. Pământul s-a născut din tărâmurile înălțate (uttānapadaḥ), iar spațiile și direcțiile au apărut apoi
Dakṣa s-a născut din Aditi, iar din Dakṣa, din nou, Aditi a apărut. Astfel, Aditi este ceea ce înconjoară totul. Ea este „ॐ” – sunetul primordial, realitatea atot-cuprinzătoare.

5. Căci Aditi l-a născut pe Dakṣa, deși ea este fiica lui. După ea s-au născut zeii, binecuvântați, legați de nemurire, frați (părtaşi) ai nemuririi.

6. Când voi, o zeilor, în depărtarea aceea adânca vă strângeați unul pe altul, în deplin acord.
Din picioarele voastre s-a ridicat un nor de praf / vapori (particule fine), ca din picioarele dansatorilor.

7. Când voi, o zeilor, asemenea Yati-șilor (aflaţi în concentrare profundă), ați făcut să se reverse lumile în toate direcțiile, atunci, din oceanul cosmic, aţi adus în față pe Sūrya (Soarele), care zăcea ascuns.

8. Aştau putrāsaḥ [Opt fii] Aditeḥ ye jātāḥ tanvaḥ pari [au fost născuți din trupul lui Aditi], devān upa prait saptabhiḥ [cu șapte dintre ei, ea a mers către zei], parā Mārtaṇḍam āsyat [pe Mārtaṇḍa, l-a pus deoparte]

9. Saptabhiḥ putraiḥ (cu cei şapte fii) Aditiḥ upa pr ait pūrvyam yugam (Aditi a plecat către trecut / epoca anterioară / ciclu cosmic trecut) prājāyai mṛtyave tvat punaḥ Mārtāṇḍam ābharaṭ (l-a adus pe Mārtaṇḍa acolo/ înspre viitor pentru a muri și a renaște repetat).

În Imnul nr. 72 din Mandala nr. 10 a Rigvedei, ni se spune despre nașterea celor opt fii ai lui Aditi – zeița mamă a cosmosului. Șapte dintre aceștia sunt recunoscuți și acceptați în rândurile zeilor. Al optulea, însă, Mārtaṇḍa, este "diferit" si "pus deoparte". Textul Vedic spune că Aditi a mers cu cei șapte fii să-i întâlnească pe zei, în trecut, iar pe Mārtaṇḍa l-a “aruncat/ pus departe/ deoparte" (în viitor). La prima vedere, poate părea un act de abandon, dar o altă cheie de lectură ne conduce către ideea de protecție prin separare – Aditi, în înțelepciunea ei atemporală, l-a ascuns pe Mārtaṇḍa tocmai pentru a-l salva de judecata (și posibil uciderea din partea) celorlalți zei. El a fost proiectul ei special, inovativ, de Viitor, o creație ascunsă a Mamei Primordiale, cu un scop diferit de cel al altor divini: scopul să aducă în lume Omul, precum și ideea de naștere și moarte, ideea de evoluție prin forțe proprii, ciclicitatea evoluției omenirii.

Într-o altă sursă vedică, Taittirīya Āraṇyaka, găsim o frază care adâncește și mai mult misterul: „Ea l-a pus deoparte pe Mārtaṇḍa pentru naștere și moarte.” Cu alte cuvinte, Mārtaṇḍa nu a fost respins, ci ales ("pus deoparte") să fie întruparea efemerului, a experienței temporale, a timpului omenesc, a omenescului. Lista completă a celor opt fii ai lui Aditi (Mama Primordiala) ne oferă o altă piesă de puzzle: Mitra, Varuṇa, Dhātṛi, Aryaman, Aṃśa, Bhaga, Indra și Vivasvat. Ultimul, Vivasvat, ridică semne de întrebare. Numele său, în contrast cu cel al lui Mārtaṇḍa, pare să indice o legătură profundă: „Viva” înseamnă viu, „Marta” înseamnă mort. Astfel, unii înțelepți au considerat că aceștia doi sunt de fapt două fețe ale aceleiași entități divine – o ființă care este în același timp vie și moartă, una care există dincolo de dualitate. Aceasta este chiar esența psihicului uman, care nu este nici complet vie, nici complet moartă, nici doar lumină, nici doar întuneric.

Există și opinii scolastice care afirmă că Vivasvat nu ar trebui văzut ca o zeitate în sine, ci mai degrabă ca un arhetip strămoșesc – poate chiar Kasyapa, tatăl civilizației umane (conform Vedelor). Cu toate acestea, Vivasvat este adesea confundat cu Surya (Soarele). Însă textele vedice ne dezvăluie o realitate mai subtilă: Vivasvat este doar începutul luminii – răsăritul, promisiunea unei zile – în timp ce Mārtaṇḍa este aspectul său complementar, cel care aduce apusul, declinul, transformarea. Împreună, ei compun un Soare (dual), cu două funcții esențiale: să lumineze și să consume, să dea viață și să o ia înapoi.

Această dualitate se reflectă și în povestea iubirii dintre Vivasvat și fiica lui Tvastar, Saranyu. Ea fuge de soțul său sub forma unei iepe, iar o dublură (o clona) a sa este creată – fie de zei, fie de ea însăși. Vivasvat se unește cu amândouă. Din Saranyu cea reală, născuți în formă de cal, apar Aśvin-ii, gemenii divini (medicii universali), aproape de oameni, iar din Saranyu cea falsă (din clona sotiei) se naște Manu, primul om. Astfel, din această uniune dublă (dintre adevar si fals) rezultă creații cu energie duală: gemeni, perechea umana, forme diverse de echilibru între moarte și viață, între spirit și materie.

Aśvin-ii sunt asociați cu Nakṣatra Ashvini, o constelatie vindecatoare. Este o constelatie a celor două capete, a celor două fețe, doi cai, a acelora care caută să obțină egalitatea cu zeii prin accesul la Soma – băutura nemuririi. Yama și Yamī, un alt cuplu născut din această poveste, continuă firul dualității. Yama este zeul morții și al Dharmei, fratele lui Shani – zeul karmei și longevității. Iar Yami poate fi interpretată ca versiunea feminină a lui Shani, o forță de echilibru karmic cu o natură receptivă. Manu, primul om, este și el o creație dublă – o ființă care conține în sine atât masculinul cât și femininul. Asemenea unui Adam vedic, el nu este doar începutul speciei umane, ci și al experienței conștiente a dualității. Dacă Vivasvat este „Soarele celălalt”, cu o lumină care nu arde dar revelează, Saranyu este „Luna cealaltă” – cea vizibilă de pe Pământ, luminată de "Soarele celalalt". Împreună, cei doi creează terenul pentru apariția cauzelor naturale care reglează traiectoria sufletului prin viață, moarte, renaștere și eliberare. Textele vedice menționează uneori ambiguu cine eclipsează ce – fie Ketu e cel ce întunecă Luna, fie că Rāhu este cel ce afectează Soarele și Luna. Însă în Brihat Parāśara Horā Śāstra, Rāhu este descris ca având de două ori puterea Soarelui. El nu este o simplă umbră, ci o forță centrală, un Soare invizibil care guvernează din adâncurile cosmosului. Dacă Vivasvat este „Soarele celălalt”, cu o lumină care nu arde dar revelează, Saranyu este „Luna cealaltă” – cea vizibilă de pe Pământ, luminată de "Soarele celalalt". Împreună, cei doi creează terenul pentru apariția cauzelor naturale care reglează traiectoria sufletului prin viață, moarte, renaștere și eliberare. Textele vedice menționează uneori ambiguu cine eclipsează ce – fie Ketu e cel ce întunecă Luna, fie că Rāhu este cel ce afectează Soarele și Luna. Însă în Brihat Parāśara Horā Śāstra, Rāhu este descris ca având de două ori puterea Soarelui. El nu este o simplă umbră, ci o forță centrală, un Soare invizibil care guvernează din adâncurile cosmosului.

De aici, probabil si ideea că Rāhu ar putea fi Soarele Central al Universului nostru – dublu în intensitate și mister – în timp ce Surya, așa cum îl percepem de pe Pământ, este un „soare-reflexie”, un Soare umbrit pe jumatate, creat cu energie redusă de către arhitectul divin Tvastar, potrivit legendei. Poate că lumina ce o vedem ca lumină este doar un aspect al adevărului, iar adevărata sursă se află în ceea ce nu poate fi văzut cu ochii, dar simțit cu inima – în Mārtaṇḍa, în fiul ascuns, diferit, pe care Aditi a ales să îl ascundă pentru a proteja Modelul Uman, întregul ciclu al vieții, mortii si reinvierii speciei umane.

O poveste puranică (mai nouă decât Rigveda) ne explică numele de Martanda, care a fost valabil doar temporar: Pe când Aditi era însărcinată, Ciandra (zeul Lunii) a venit la sihăstrie cerând de pomană. Din cauza dificultăților sarcinii, Aditi nu a fost în stare să se ridice imediat și să-l întâmpine pe vizitator. Ciandra a interpretat acest lucru ca pe un semn de lipsă de respect și a rostit un blestem: „Să moară copilul din pântecul tău!” La auzul acestor cuvinte, Aditi a fost cuprinsă de o mare suferință. Kaśyapa (soțul ei) a văzut că plângea neîncetat și a întrebat-o care era cauza. Aditi i-a povestit tot ce se întâmplase. Atunci, Kaśyapa a binecuvântat-o și i-a spus că pruncul nu va muri. Astfel, copilul care zăcea mort în pântece a revenit la viață. Pentru că anda (embrionul-oul) lui Vivasvan fusese mṛta (mort) din cauza blestemului lui Ciandra, el a primit numele de Martanda (oul mort). Dar când copilul s-a născut, i s-a dat numele de Vivasvan care se traduce "Cel plin de lumină".