Şatra – o analiză etimologică, hermeneutică şi epistemologică

Termenul „şatră”, care este asociat cu așezările temporare ale romilor, are o istorie lingvistică și simbolică mult mai adâncă decât pare la prima vedere, sau doar ce vedem în Dicţionarul explicativ al limbii române. 

Deși în limba română arhaică și în cultura populară balcanică termenul desemnează o tabără militară, precum şi un grup nomad organizat, o analiză mai atentă dezvăluie origini care trimit la cultura vedică, mai precis la conceptul sanscrit Şattra (सत्र).

În textele sanscrite clasice, Şattra are mai multe înţelesuri, toate relevante în cadrul vieţii religioase și ritualice ale vremurilor. În primul rând, Şattra desemnează un tip de sacrificiu colectiv, adesea de lungă durată, practicat de brahmani (casta preoţească) și alţi aspiranţi la perfecţionare umană în păduri sacre precum Naimiṣa – o „pădure a povestirilor” care apare în Mahabharata, Ramayana, Kalika Purana şi alte lucrări fundamentale ale acestei lumi, pierdute în memoria vremurilor, ca origine - sau în alte locuri de adunare sacră precum câmpul de bătălie de la Kurukṣetra pe care s- a făcut trecerea între civilizaţiile omeneşti.

Mahābhārata Canto 61:
În al paisprezecelea an, o, Rege, Pandavii se întorc pentru a-și revendica regatul, însă Duryodhana refuză să-l înapoieze. Se declară războiul, iar Pandavii își recâștigă regatul devastat — dar numai după ce întreaga rasă a Kşatriya-șilor piere pe câmpul de luptă de la Kurukşetra, iar în cele din urmă, și Duryodhana moare. Aceasta este povestea Fraţilor Pandava, care nu au îngăduit niciodată ca adharma, adică răul, să-i stăpânească, și [povestea mai este] despre dușmănia lor cu verii lor, Fraţii Kaurava, și despre Marele Război prin care fiii lui Pandu își recuperează regatul, aşa a spus Vaisampayana - povestește Sauti către Saunaka și rişi-ii [înţelepţii] săi.

Aceste sacrificii/ ritualuri, în tradiția vedică, erau dedicate divinităţii (Deva Yajña), dar și strămoșilor (Pitri Yajña), oamenilor oaspeţi (Manuşya Yajña), ființelor naturii (Bhūta Yajña) și înțelepților (Brahma Yajña), așa cum sunt ele descrise în doctrina Celor Cinci Mari Yajne (Pañca Mahā-Yajña) sau Cele Cinci Mari Sacrificii, conform cărora omul trebuie să trăiască o viaţă disciplinată, în armonie cu ordinea cosmică și pe placul divinităţii.

Textele vedice afirmă că fiecare om ar trebui să aducă aceste ofrande zilnic, pentru a fi fericit şi a trăi mulţi ani pe pământ: să îşi cinstească Deva (divinitatea), Rişi (înțelepții/ învăţătorii/ preoţii), Pitri (strămoșii/ cei trecuţi pe „lumea cealaltă”), Bhuta (ființele şi elementele naturii) și Atithi (Oaspeții).

Brahma Yajña, sau Rishi Yajña, este săvârșit prin studiul și transmiterea Vedelor. Fiecare om are datoria de a studia textele sacre zilnic și de a împărtăși această cunoaștere celorlalți. Astfel, omul își plătește datoria față de Rişi — înțelepții revelației vedice.

Deva Yajña constă în recunoașterea datoriei față de divinitate prin ofrande de mâncare făcută la focului sacrificial (homa).

În Bhagavad-Gītā (cap. III, 10–13), Krishna subliniază că omenirea a fost creată împreună cu sacrificiul/ jertfa, iar prin acesta omul își susține relația cu divinii (cei strălucitori), fiind hrănit de ei și hrănindu-i la rândul său. Cel care trăiește fără a întoarce nimic acestor forțe este numit „hoț”, iar cel care consumă resturile sacrificiului este eliberat de păcate. În schimb, cei care gătesc doar pentru sine „mănâncă păcatul”.

Bhagavad Gita 3.10
La începutul creației, Brahma a creat omenirea împreună cu îndatoririle ei și a spus: „Sporiți prin împlinirea acestor yajña-uri (sacrificii), căci ele vă vor dărui tot ceea ce doriți să atingeți.

Bhagavad Gita 3.11
Prin jertfele voastre, ierarhiile cerești vor fi mulțumite, iar prin cooperarea dintre oameni și ierarhiile cereşti, va domni o mare prosperitate pentru toți.

 

Pitri Yajña constă în oferirea de apă (tarpana) și prăjituri ritualice (pinda) strămoșilor/ celor plecaţi dintre noi, fiind expresia datoriei sacre față de înaintași și întreținerea legăturii spirituale cu linia familială și cu originile umanității.

Bhūta Yajña este ofranda adusă tuturor ființelor nevăzute sau neglijate ale creației: animale, păsări, insecte, duhuri, spirite, dar și oameni marginalizați sau uitaţi, nevoiaşi. Practica presupune plasarea hranei direct pe pământ (bali), conform cu

Manu Smṛti versul 3.92:

Omul „trebuie să așeze cu blândețe pe pământ hrană pentru câini, proscriși (cei căzuți în ruşine şi dizgraţie), Ciandalași, persoane afectate de boli respingătoare, păsări și insecte.

N.B. Cāṇḍāla (चाण्डाल) este un termen vechi sanscrit folosit în textele vedice și dharmaşastrice pentru a desemna o categorie de oameni considerați în afara sistemului varnic (adică dincolo de cele patru caste — brahmani/ preoţi, kshatriya/ luptători, vaişya/ comercianţi și şudra/ servitori), asociați adesea cu ocupații considerate „impure” din punct de vedere ritualic — de exemplu, arderea funerară a cadavrelor, vânătoarea, măcelăria sau manipularea rămășițelor organice, considerați impurificați din punct de vedere social și religios, deci evitați în ritualuri și în viața socială a vremii. În Manu Smṛti versetul 3.92 cuvântul śvapacāḥ (श्वपचाः) este tradus în mod tradițional ca Cāṇḍāla sau „cei care gătesc carne de câine” (śva = câine, pac = a găti). Așadar, în acest verset, śvapacāḥ / tradus „Cāṇḍāla” nu este un termen de ură, ci reflectă o clasificare socio-ritualică specifică societății vedice, în care anumite meserii și stiluri de viață erau văzute ca „poluante” din punct de vedere spiritual.

Manuṣya Yajña implică ospitalitatea și grija față de oameni: hrănirea oaspeților, inclusiv a celor flămânzi și săraci, îmbrăcarea celor goi, oferirea de adăpost celor fără casă și sprijinirea celor în suferință. Este considerat cel mai direct act de filantropie și compasiune, extins în toate faptele caritabile și sociale, precum zeciuiala, donațiile sau sprijinul educațional acordat elevilor. Studiul vedic (parte din Brahma Yajña) este, de regulă, săvârșit dimineața, semn al disciplinei spirituale cotidiene.

Astfel, în tradiția vedică, cele Cinci Mari Sacrificii nu sunt doar ceremonii ritualice, ci o matrice de responsabilitate existențială care leagă omul de cosmos, de ceilalți oameni, de trecut și de viitor. Aceste obligaţii, spune scriptura, nu sunt opționale ci fac parte din datoriile zilnice ale fiecărui gṛhastha (gospodar/ om cinstit, vrednic), menite să susțină echilibrul lumii vizibile și invizibile.

Importanța Şattrei ca ritual extins, de formă avansată, este evidențiată și în Manusmṛti (versetul 2.106), unde apare termenul „Brahma-şattra”, referindu-se la sacrificiul constant prin cunoaștere – un act de devoțiune intelectuală, prin recitarea și transmiterea Vedei:

Nu există nicio «zi interzisă pentru studiu» în ceea ce privește recitarea zilnică, deoarece aceasta a fost numită Brahmaşattra. Ea este plină de merit, fiind oferită împreună cu ofranda studiului și fiind susținută de silaba «vaṣaṭ», sub forma recitării efectuate chiar și în zilele interzise.

Totodată, termenul este folosit în literatura ayurvedică (medicinală), precum în Rāja Nighaṇṭu (sec. XIII) unde şatra apare ca denumire pentru „pădure” sau „junglă”, un spațiu viu, în care interacționează vegetația, solul și ființele — ceea ce sugerează o potențială legătură conceptuală între locul ritualului și natura însăși.

În epigrafia medievală indiană (cf. Indian Epigraphical Glossary), Şattra este atestat și cu sensul de „alms-house” – un loc destinat donaţiilor ritualice, adesea identificat cu Şattraśālā, o construcție (o sală) unde se oferea hrană și adăpost, în special brahmanilor/ preoţilor călugări sau călătorilor/ pelerinilor de orice fel.

În limba marathi contemporană, termenul şatra păstrează sensurile de sacrificiu, generozitate și recitare publică a scripturilor — toate acestea întărind ideea că sattra era mai mult decât un simplu act ritual: era o instituție colectivă, un spațiu de sacralitate socială.

Aceste straturi semantice converg etimologic către forma semantică bine păstrată în timp „șatră” întâlnită în arealul românesc și balcanic contemporan, în mod particular în contextul culturii romilor tradiţionali de astăzi. În limba romani, „šatră” desemnează o comunitate nomadă organizată, cu reguli proprii, care deseori poposeşte la marginea așezărilor sedentare. Este plauzibil ca „șatră” să nu fie o simplă coincidenţă cu sanscritele şattra sau brahmaşattra (castă a învăţătorilor permanenţi aşa cum reiese din Manusmṛti versetul 2.106)). Filierele cu mult ulterioare de analiză, din perioada migrațiilor indo-ariene, nu pot constitui surse mai timpurii sau mai autoritare decât literatura epică majoră, precum Mahābhārata şi Ramayana (Itihasele) sau Puranele.

O ipoteză suplimentară, interesantă, vine din apropierea fonetică a cuvintelor kṣatriya (क्षत्रिय – casta războinicilor) și kşatra, termen care apare în Purane şi Itihase cu sensuri de protecţie divină, autoritate, protecție și rânduire. Kşatra mai apare ca nume al fiului lui  Anamītra - un descendent din dinastia Yadu (din neamul Yadava), un clan important în tradiția vedică, asociat și cu figura lui Krişna. Această mențiune apare în genealogii puranice, unde numele sunt listate pentru a ilustra continuitatea regală și cosmică. Cuvântul kṣatra mai are și sensul de putere regală, suveranitate sau protecție armată, iar din acest termen derivă numele Kṣatriya, casta războinicilor. Această funcție socială își are originea, conform Puranelor, în fiii lui Kāmyā și Priyavrata (Priyavrata fiind fiul lui Manu Svāyambhuva, primul om conform tradiției).

Bhāgavata Purāṇa ŚB 11.17.17
Puterea dinamică, forța trupească, hotărârea, eroismul, toleranța, generozitatea, efortul susținut, statornicia, devotamentul față de brāhmaṇa și capacitatea de conducere sunt calitățile naturale ale celor din casta kṣatriya.

Rolul celor din casta kṣatriya era să apere lumea, să conducă cu dreptate, să participe la războaie juste și să protejeze ordinea (dharma). Astfel, kṣatra nu desemnează doar o persoană sau un nume de persoană, ci și o idee sacră de autoritate. În mitologia vedică, kṣatra (kṣatriya) este văzut ca fiind trupul lui Dumnezeu, în timp ce brāhmana (preotul) este inima sa. Această metaforă sugerează că cele două caste sunt interdependente, complementare în menținerea echilibrului cosmic. De aceea, sursele afirmă că nu există obstacole de ordin natural-divin împotriva căsătoriilor aranjate între o persoană din casta brahmana și o persoană din casta kṣatriya.

În Mahabharata regăsim şi temenul de „rana-sattra” cu sensul de război sau bătălie privită ca un sacrificiu. Deși transformarea fonetică din kşatra în șatră poate fi insuficientă deşi documentată explicit, putem presupune o convergență semantică între ideea de „grup organizat cu funcție de apărare” și realitatea socială şi militară a șatrei romilor din vechime.

Din perspectivă hermeneutică, șatra poate fi interpretată ca o formă de supraviețuire simbolică a unui ritual uitat. Dacă sattra era în vechime un sacrificiu prelungit, care implica adunarea și colaborarea spirituală a mai multor indivizi, șatra devine în context modern o comunitate de supraviețuire — un „sacrificiu extins” trăit în mod cotidian. Viața în șatră, în pădurile Carpaților sau la marginea satelor, poate fi astfel înțeleasă ca o variantă profanată dar încă vie a unui arhetip spiritual: dirgha-sattra, adică sacrificiul de durată, călătorind pe locuri sfinte pe tot pământul, pentru Soma (o băutură/ un graal al nemuririi). Dīrghasattra apare ca o formă avansată, prelungită de ritual de sacrificiu Soma - (în sanscrită: Soma Yajña) este un ritual vedic major dedicat divinităţii, în care se folosea o băutură sacră numită soma, considerată divină, energizantă și purificatoare. Dacă alte naţiuni din era vedică sacrificau animale sau cântări pentru zei, romii sacrificau în mod simbolic propria lor stabilitate, confort și siguranță în favoarea unei continue căutări a Soma – nectarului divin, substanţa mântuirii, a vieţii fără de moarte într-un spaţiu superior, divin.

Jertfa Soma avea ca scop întărirea zeilor, în special a lui Indra (preluat ulterior în istorie cu numele de „Sfântul Ilie”) - zeul tunetelor și al furtunii, cunoscut pentru consumul său avid de soma. Soma era menită să mențină ordinea cosmică (Rta), să ofere putere, vigoare și longevitate participanților, precum și să purifice atât sacrificatorul, cât și întreaga comunitate. 

În Mahābhārata și în alte epopei, ritualul cu soma apare ca o practică sacră de rang înalt, adesea realizată numai de regi şi de mari înțelepți, și este frecvent asociat cu momente de răscruce, precedând sau urmând marile conflictele armate sau alte evenimente politice — așa cum se întâmpla, de pildă, în cadrul ritualurilor Aşvamedha Yajña sau Rajasuya Yajña, care includeau și ofranda de soma. 

Existau mai multe tipuri de Soma Yajña, de la cel mai simplu, Agniştoma, până la forme mai complexe precum Ukthya, Atirātra, Vājapeya, Dvādaşāha și altele, fiecare cu durate și niveluri de dificultate crescătoare. Cea mai complexă, grea şi impresionantă era Dīrgha-sattra, un sacrificiu de lungă durată care putea să se întindă pe ani întregi și să implice sute de preoți.

Cuvântul „șatră” pare să fie mai mult decât un termen etnologic. În lumina surselor vedice, sanscrite și ayurvedice, el poate fi înțeles ca un palimpsest lingvistic și spiritual în care s-au suprapus semnificații ale sacrificiului religios, pădurii, comunității, războiului și ospitalității ritualice. În contextul culturii romilor din Carpați (Karpatika), termenul devine un martor tăcut al unei lumi mai mult decat (doar) nomade.

Termenul „şatră” apare în Dicţionalul explicativ al limbii române explicat, printre altele, ca o „Comunitate de țigani nomazi”, prin extensie „Grup de corturi care alcătuiesc locuințele unei comunități țigănești nomade” şi de asemenea „Tabără militară”, „Nomad”, „Care aparţine rromilor”, „a umbla sau a se muta” etc. De asemenea, termenul de „şătrar” în acelaş dicţionar, apare explicat astfel: „ţigan nomad”, „Titlu dat boierului care avea în pază corturile unei tabere în timp de război; persoană care avea acest titlu”, „Titlu dat boierului care avea în grijă corturile (și tunurile) domnești și care asigura aprovizionarea armatei în timp de război”, „Țigan de șatră”, „Mare demnitar care avea în grijă cantonamentul oștirii în timp de război” precum şi alte sensuri asociate.

Numele „Roma” (în sanscrită: रोम) apare în Mahābhārata și este unul dintre multele nume proprii folosite pentru persoane și locuri. Deși în cultura europeană „Roma” este imediat asociată cu orașul antic și imperiul roman, în contextul vedic, „Roma” are o semnificație și o origine distinctă, fiind parte a unui univers lexical și mitologic diferit. 

În textele vedice și puranice, „Roma” este conectat cu idei de comunitate, adunare și ritual, prin legături etimologice și tematice cu termeni ca „Sattra” (सत्र) — un ritual vedic de sacrificiu prelungit care adună mai mulți preoți și participanți într-o colaborare spirituală extinsă. Această asociere reflectă un mod de viață nomad similar cu cel al romilor din Carpaţi care trăiau în „șatre” (așezări temporare, comunități în mișcare). Este imposibil să nu observăm, de asemenea, cum aceste concepte vedice sunt folosite de romi pentru a se desemna pe ei înșiși, sugerând o posibilă legătură istorică, lingvistică sau/ şi spirituală între tradițiile antice și identitatea romă contemporană. Această ipoteză rămâne, însă, un subiect complex și încă deschis dezbaterilor.

Încă din primele rânduri ale Mahabharatei (Canto 1 / Adi Parva/ Parva Samgraha), regăsim referire la Roma în numele compus al personajului Romaharşana, faimosul discipol al Înţeleptului Vyasa (Roma-tipar/arhetip + Harşana- un tip de templu dintre cele 20 de tipuri de temple plăcute lui Dumnezeu,
dintr-un total de 36 de temple):

AUM, Mă închin lui Narayana și lui Nara, cel mai înălțat Puruşa (omul cosmic/ arhetipal/ modelul primar al omului/ forma de modelare primordială), și zeiței Devi Saraswati, și rostesc cuvântul Jaya (Bucurie). Ugrasrava este fiul lui Romaharşana; el este un Suta (mare povestitor) și un maestru al Puranelor. Într-o zi, plecându-se cu evlavie, a venit la marii Rişi (înţelepţi călugări) ai austerității neînfricate, care ședeau lejeri după ce au participat la yajna (ritual) de doisprezece ani al lui Saunaka Kulapati, în Naimişa vana (în inima pădurii Naimişa, locul sacru al cunoaşterii). Munii (cărturarii/ cercetătorii/ scolasticii) erau dornici să asculte minunatele legende ale lui Ugrasrava (Ugra= fioros/ cel ce face faptele cu cruzime/ cineva născut din tată Kşatrya şi mamă Vaisya + şrava= un urmaş al Înţeleptului Bhrigu cel născut din foc), care venise la aşramul (altarul) lor din pădure. Cei sfinţi l-au primit cu respect. El i-a salutat pe acei Înțelepți cu mâinile împreunate și i-a întrebat despre evoluția tapasyei (postului/ jertfei) lor. Când Rişi (înţelepţii) s-au așezat din nou, fiul lui Romaharşana s-a așezat smerit pe scaunul pe care i l-au oferit. Văzând că este confortabil și odihnit, unul dintre Rişi a spus: „De unde vii, Sauti (povestitor profesionist) cu ochii de lotus, și unde ți-ai petrecut timpul? Spune-mi, cine te întreabă asta, în detaliu.” Elocventul povestotor a răspuns potrivit și pe larg în acea mare adunare a iluştrilor postitori; limbajul pe care l-a folosit a fost curat și elevat, potrivit modului lor de viață. Povestitorul a spus: „Am auzit diversele, sacre și minunatele povești pe care Krishna Dwaipayana le-a compus în Mahabharata sa, și pe care Vaisampayana le-a povestit la sarpa yajna (ritualul şarpelui) a nobilului Rajarişi Janamejaya, fiul lui Parikşit, cel mai de seamă dintre Kşatriya. Mai târziu, am cutreierat Pământul, vizitând multe tirtha-uri (ape sfinte) și alte sanctuare. Am călătorit la Samantapanceaka locul venerat de Dvija, unde fiii lui Kuru și cei ai lui Pandu au purtat Marea lor Bătălie, cu toți Kşatriya pământului luptând de o parte și de alta. De acolo, dornic să vă întâlnesc, am venit în prezența voastră. Înțelepți demni de închinare, voi toți sunteți pentru mine asemenea Brahmanului (preotului călugăr). O, cei binecuvântați, străluciți în această lumină înaltă a focului ritualic cu splendoarea Soarelui. V-ați încheiat meditația (dhyana) și ați hrănit focul sacru. Acum stați aici, liniștiți, fără griji.”..

Marele Înţelept Vyāsa i-a dat colecția de Purane elevului său Romaharṣaṇa.
Romaharṣana Sūta este un personaj clasic în tradiția vedică și puranică, cunoscut ca un povestitor și custode al cunoștințelor sacre. El este fiul lui Ugrasrava Sūta, un povestitor faimos al Puranelor și al Mahabharatei. 

Romaharṣaṇa este adesea portretizat ca un Sūta, adică o persoană care are misiunea de a transmite oral tradițiile vedice, poveștile epice și legendele sacre, apărând în multe texte vedice și puranice, fiind recunoscut pentru capacitatea sa de a relata înțelept și cu măiestrie povești sacre. Sumati, Agnivarcas, Mitrāyus, Śamśapāyana, Akrtavraṇa și Sāvarni au fost cei șase discipoli ai lui Romaharṣana.

Vezi şi
Legendele Carpaţilor

Itihasele şi Puranele sunt considerate explicații mai populare, mai accesibile ale Vedei. Ele nu fac parte din literatura vedică propriu-zisă, dar sunt considerate „smrti” (tradiție reamintită în popor), spre deosebire de „şruti” (tradiție revelată), care definește textele vedice autentice. Literatura Vedica de tip „şruti” se referă la ceea ce a fost auzit (revelat) şi cuprinde cele patru Vede: Rigveda, Yajurveda, Sāmaveda şi Atharvaveda. Fiecare Veda în parte are 4 componente: Samhitā (imnurile), Brāhmana (texte ritualice), Āranyaka (texte forestiere – meditative) şi Upanişad (filosofie, metafizică).

Literatura „smrti” (tradiția reamintită, transmisă) include texte inspirate din Vede, dar nu revelate în mod direct. Aici intră Itihasele (Mahābhārata, Rāmāyana), Puranele (există 18 Purane Majore sau Mahapurana şi mai multe Purane minore), Dharmaşāstra/ scripturile despre Dharma sau calea cea dreaptă/ etică a vieţii (ex: Manusmrti), Sutrele (ex: Grhya Sutra, Şrauta Sutra etc.), alte lucrări post-vedice cu caracter teologic, mitologic, filozofic sau etic precum şi Vedanga care cuprinde şase ştiinţe practice, aplicate ale Vedelor.